(Occasionally I talk in public and – believe it or not – sometimes I do that in Romanian. What follows is the resumé that someone did of one of my talks about life and whatever I once did in Baia Olanesti and which I found on the Internet. I spoke for several hours so I have probably said more. But to read my talk in its entirety it would probably be too much since after all I am nor Osho nor Khrisnamurti – so this resumé is more than welcome. However, I have to warn you that as I’ve read it I didn’t understand everything myself and some concepts are put together quite chaotically and with logical gaps, as it naturally happens when someone takes notes. So be prepared to fill the gaps with your own imagination. This is the website of the resumé by the way)
–––––
[Cineva a facut un rezumat al ideilor expuse. Astfel a ramas un text cu cateva greseli, goluri si un pic de haos. Numai daca aveti rabdare si un pic de inteligenta sa cititi acest text…]
–––––
Eu pun întrebarea oamenilor: de fapt sunt leneş. Este cineva care ştie ce este un joc?
O activitate în care cei implicaţi îşi asumă diverse roluri, separat dar compunându-l întreg.
În principiu e corect. De fapt, un joc e,bineînţeles, o activitate cu diferite persoane, cu nişte reguli. Dacă nu sunt reguli, nu mai e joc,. Eu sunt şoarece, tu eşti pisică. Dacă suntem amândoi şoareci, jocul nu merge. De fapt, jocul merge numai dacă toată lumea care joacă are încredere în aceste reguli şi le respectă. Dar ce e finalitatea jocului? Cineva pierde, cineva câştigă. Toţi câştigă. Sau toţi învaţă. Îţi conferă satisfacţie. De fapt, toate versiunile sunt adevărate, dar conceptul ineresant, formalizând un pic, e că multe jocuri se câştigă sau se pierd. Pt acest tip, trebuie să fie un joc cu un sfârşit. Dacă nu se termină, nu ştii cine a câştigat şi cine a pierdut. Pentru că se începe de la un moment dat şi se termină la un alt moment, este un joc finit. Atunci, un joc finit este un joc are începe la un anumit monet, se termină al un alt moment. Cineva câştigă, altcineva pierde. De exemplu: jocuri sportive, de noroc, şah, table, viaţa.
Dacă eşti la un proces, la un tribunal, poţi câştiga sau pierde. Dar pentru cel care pierde,nu e un joc. La fel la poker… Totul depinde de roluri. Sunt unii care îşi asumă rolul, alţii nu şi sunt târâţi în joc. Dacă eşti un boxeur slab, ştii de la început că poţi pierde totul. În limbile latine, jocul e asociat cu distracţie, de aceea tribunalul nu pare un joc, pentru că nu ai partea aceea de plăcerea. Dar de fapt, dacă analizăm raional argumentele, vedem că la un tribunal nu este nicio diferenţă faţă de un joc de cărţi. De fapt, tu poate nu vrei să joci. Stai acasă sau la puşcărie. Există persoane, de exemplu Brigăzile Roşii, care când au fost arestate au spus că sunt prizonieri politici şi atunci nu vorbesc cu tribunalele pe care nu le recunosc, nu au jucat jocul. Şi nCeauşescu, arestat şi condmnat, a spus că nu recunoaşte tribunalul. Nu a jucat jocul. Şi când joci cărţi, dacă nu recunosc că am pierdut, nu îţi dau milionul, aşa că mă împuşti J.
Nimeni nu te constrânge, de fapt, să joci un joc. Şi jocurile mai neplăcute sunt un fapt.
Putem analiza un alt exemplu. Când mergeţi la şcoală, este un joc? De ce? La şcoală nu, la universitate da. Copiii nu aleg prea mult, dar şi acolo avem un sistem de reguli. Cunoştinţele sunt motivul pentru care mergi la joc, dar dacă nu primeşti diploma, nimeni nu recunoaşte şi ai pierdut jocul. Diploma este certificatul de câştigător. Ai voie să joci un joc mai departe. Fiecare certificat de câştigîto îţi dă voie să joci la un alt nivel. Pentru că nu ai voie să fii psiholog dacă nu ai câştigat jocul numit universitatea de pishologie. De fapt, titlul nu se şterge în timp. Merge şi la fotbal, cine câştigă a câştigat, e scris în istoria fotbalului şi nu se mai şterge. De fapt, este numai un caz în care un titlu îşi pierde valoarea. Dacă jocul are o anumită regulă câştigătorul poate pierde.
Când se schimbă regulile? Când jocul merge mai departe şi mai bine. Titlul, de obicei, nu şterge. De ex stabilizarea monedei naţionale – se pierde valoarea şi se şterge titlul.
De ex când a murit Elena Ceauşescu i s-au luat tot titlurile – tot sistemul a colapsat şi majoritatea titlurilor şi-au pierdut valoarea. De fapt, se schimbă regulile jocului de către cei care nu sunt afectaţi. La Revoluţia franceză, se schimbă toate. La noi nu a fost o revoluţie adevărată, titlurile s-au pierdut selectiv. În Rusia s-a schimbat mai mult. Nu tot nici acolo, dar foarte mult. S-au sinucis mulţi militari şi funcţionari fără un motiv logic pentru noi, ei au pierdut acest mare titlu şi nu au vrut să continue să trăiască într-o viaţă fără titlurile. Nu au vrut să joace un alt joc, pentru că nu au putut schimba rolurile. Poate un colonel de securitate, ajuns SRI, are avantaj suplimentare – acum poţi cumpăra un Mercedes. Dar dacă nu poţi schimba rolul, simţi că nu exişti şi atunci te sinucizi.
De fapt, asta ne aduce la un alt argument- pentru a juca un joc finit trebuie să intri în rol. Când eşti un fotbalist şi încerci să loveşti mingea – atunci, pentru a simţi că e important să loveşti mingea trebuie să fii fotbalist. Acum 30 ani a fost o finală în Belgia- Juventus – Liverpool. Au fost război între galerii şi au murit 30 de italieni, mulţi alţii răniţi. Jucătorii au jucat? După tot ce s-a întâmplat, jocul a reînceput. A fost mare polemică dacă a fost corect că au reluat jocul. Dar când au reînceput jocul, faptul că lumea a murit şi-a pierdut semnificaţia. Au intrat în rol şi au uitat tot ce există afară. După 30 de ani, jucătorii, bătrâni fiind, spun Cum am putut juca după aşa ceva? Ei au intrat în roluri şi au uitat cealaltă realitate.
Ca să fii eficient, trebuie uitat ce există în afară, iar în afară există nu numai lume ci şi tu, ca persoană, uiţi cine eşti. Nu conştientizezi foarte bine eşti şi uiţi cine eşti şi uiţi pentru totdeauna – te identifici aşa mult cu rolul că nu ştii cine eşti. Dacă se strică jocul, tu mori. Dacă nu ai forţă suficientă să te reinventezi, nu ai cale de scăpare. Nu numai cu revoluţia politică, ci cu alte falimente sunt foarte multe persoane care se sinucid, încât când se strică rolul nu mai au ieşire. E important să ţii legătura cu persoana care eşti în spatele jocului.
Activitatea profesională e un joc finit. Începi în momentul în care ai voie şi dacă nu faci ce trebuie eşti dat afară. Un alt exemplu: dacă cineva se gândeşte la alt tip de jocuri. De fapt, societatea în sine dacă analizăm este un joc mare, finit, cel mai mare care conţine toate celelalte jocuri finite. Republica România există din 1989. Înainte era altceva . În Italia există din 1945, când s-a închis fascismul şi s-a fondat republica. Constituţia stabieşte regulile jocului. Fiecare ţară occidentală violează regulile jocului. De fapt, se dă un sistem de regulile şo când regulile sunt încălcate e un simpotm că societatea e aproape de colaps. Începe o disonanţă cognitivă care va aduce probleme mari.
Societatea începe când se scrie constituţie sau este o lovitură de stat. În al treilea Reich, Hitler a spus că va dura o mie de ani, e un joc finit. A greşit, dar intenţia a fost de a spune că începe noua societate. Jocul se termină când societatea devine un sistem perfect. De obicei, călătoria spre utopie duce spre probleme mari.
Poporul român există dinainte de republică. Ce a existat înainte? Cum sunt jocurile fără început şi fără sfârşit? E ceva fără un obiectiv, în care regulile sunt dinamice, în care obiectivul e perfectibil. Cine joacă acest joc ce vrea să câştige? Cum ştie când a câştigat sau nu? Continuitatea e un argument. Câştigă cel care face jocul să continue. Acest tip de joc se îmbogăţeşte. E vorba de popoare – finalitatea nu e să câştigi, pentru că nu e nimic de câştigat. Popoarele mari au ca obiectiv dorinţa de control, resurse etc. Dacă ai dihotomie pierzi sau câştigi, apoi începe un al joc. Are un nume – Rambo 1, Rambo 2, Rambo 3 sau Irak freedom, Irak strikes back si Ultimul câştigător. Iar împotriva Dark Vader. Sounds cool.
Dacă există o galaxie de jocuri finite, de tip financiar, militar, în fiecare dintre aceste jocuri ei vor să câştigă. Ei fac şi marketing – Soros, IMF, Banca Mondială, sunt mărci pentru a promova jocurile. De fapt, se susţin în scopul finalităţii precise, câştigători şi perdanţi. Ei sunt foarte şmecheri…
Dacă vorbim de jocuri fără final, cele la care scopul e să continui jocul. Ei joacă jocul pentru plăcerea jocului. Când se simte bine? Dacă ai fi nemuritor, tu ai alţi co-participanţi. Conceptul este de fapt că există o contradicţie mare în jocul finit: tu poţi să te simţi bine numai când câştigi. Tu joci pentru a câştiga. Înainte de a câştiga te sacrifici pentru un moment de victorie. În acest moment tu te simţi bine. E doar un moment, o seară, a doua zi totul s-a terminat. De aceea jucătorii de jocuri finite joacă împotriva plăcerii lor. Dacă ai plăcee când câştigi, se termină jocul se termină şi plăcerea şi atunci joci împotriva plăcerii tale. Poţi începe un alt joc, dar eşti condamnat să sacrifici obiectivul, după momentul în care te identifici cu el. Asta e o contradicţie mare, jocul joacă împotriva lui însuşi. Fiecare joc finit se joacă pentru a termina. La un joc infinit, care nu se termină, tu joci chiar numai pentru a juca. Atunci e identificat întodeauna cu finalitatea jocului.
Un alt exemplu, pentru că am vorbit numai de societate. Abstract, în viaţa de zi cu zi, în viaţa amoroasă, un exemplu de joc finit şi infinit. Italienii până în 1974 au interzis divorţul, după care s-a făcut referendum. Partidele au spus nu şi poporul a spus 94% da. Căsătoria începe ca o constituţie, cu declaraţia noi ne iubim toată viaţa, dar e prevăzută posibilitatea divorţului. Ar trebui să existe şi o petrecere de divorţ. După căsătorie se caută alte relaţii, sau chiar în timpul. Ideea de a căuta un partener e infinită, până l-ai găsit. De fapt, iubirea în sine e un joc infinit, pentru că e greu să spunem când începe iubirea, se mută în timp, tot timpul iubeşti. Forţa iubirii nu se ştie când apare – nu se poate stabili – şi nu există câştig. Dacă e un joc de seducţie, el este finit. Se termină cu un câştig şi o pierdere şi are aceeaşi problemă a altor jocuri finite – plăcerea de a seduce. Uneori se joacă jocul finit şi continuă cu unul infinit.
În Hollywood, 2 staruri foarte mari se combină între ei. De ce Nicole Kidman cu Tom Cruise, de ce Michael Douglas cu Catherine Zeta Jones, Brad Pitt cu Angelina Jolie? În acest caz, ai un clasic joc finit a două persoane cu titlu mare, care câştigă împotriva altcuiva. Sunt foiarte puţine excepţii în care cuplul nu se sparge. E o simetrie ciudată , puţin nebună. Astea sunt nebuniile căsătoriei. Dar iubirea în sine, de fapt, nu poate să fie un joc dinit dacă cineva a câştigat ceva.
Paradoxal, nu e un joc solitar? Partenerul e o regăsire în celălalt a propriei persoane şi un cerc pe care ţi-l închizi cumva. Tot jocul ăsta infinit l-aş vedea ca pe o căutare personală. Când celălalt nu rezonează, se termină jocul.
Problema e că lumea se schimbă foarte mult. Când se creează o relaţie, cei doi creează o altă entitate, ca o a treia persoană. Planul B e dacă nu găseşti totul într-o singură persoană faci un puzzle cu alţii J.
Totul devine şi mai complicat când vorbim de noi într-un anumit moment, dar noi ne schimbăm, iar acest cuplu se poate iubi total, sincer, dar după câtva timp aceste persoane se pot schimba în direcţii diferite şi pentru motive necunoscute nu s-au putut schimba în sintonie – se despart, pentru că nu mai au acea proprietate de complementaritate. Se trece la jocul finit.
Este un plan interesant de a confrunta jocurile finite şi infinite într-un joc infinit. Noi avem un joc care este determinat de reguli. Regulile sunt făcute întrecut. Atunci, avem un fel de dominare din trecut faţă de viitor. Momentul prezent e dominat de trecut, în fiecare moment. În cazul invers, avem jucător infinit. Joacă pentru a se continua jocul şi pentru a se schimba regulile. Regulile jocului se schimbă. Ale societăţii, în toate domeniile. Cine schimbă regulile sunt jucătorii infiniţi. Lume care nu joacă pentru a câştiga ceva precis, ci pentru a face jocul să continue. Schimbarea regulilor poate fi fundamentală.
De obicei, regula e făcută de cel care face jocul.
Acum, tu vorbeşti de politicieni care au ajuns la poziţia care le dă dreptul să schimbe jocul. În lumea ideală, reulile se schimbă pentru a face jocul mai bun. În lumea reală, regulile se schimbă pentru câştigul lor. Sunt foarte buni jucători finiţi, de fapt nu mai ştiu cum se joacă jocul infinit, au pierdut legătura şi schimbă regulile pentru avantaj. De exemplu, schimbarea regulilor de politică fiscală. În America se cheamă lobby şi e legal. În Europa e ilegal şi se numeşte corupţie. De fapt, se demonstrează că e joc finit şi asta strică jocul general pentru că societatea occidentală, cu falsa democraţie, e o corpuţie legalizată în care marile structuri guvernează lumea. În zilele acestea a început să implodeze din lipsa activităţii jucătorilor infiniţi care ameliorează jocul, e condamnat. Va fi un colaps ca Uniune Sovietică, mai grav e că nu e o alternativă. Acum, capitalismul e în ultimele zile, nu ştie ce va urma. Acum se creează posibile rute de după colaps. În tot sistemul există, se pune un munte de bani care nu există. Sunt multe niveluri de valoare care nu există. Banii sunt un titlu, dar dacă nu au valoare sunt o convenţie sau o halucinaţie., În trecut a fost foarte uşor, cu trocul. Până în anii 70, banii au fost conectaţi cu aur. Cel puţin aurul există, e finit, e măsurabil. După trecerea la standardul euro, Nixon a întrerupt legătura între dolari şi aur. Din anii 70, a crescut cantitatea de bani imaginari. În ultimii 15 ani situaţia a devenit mai dramatică, pentru că s-a creat o cantitate infinită de bani care nici nu sunt bani, ci derivate. În Republica de la Weimar din anii 30 a fost hiperinflaţie, cu grămezi de bani fără valoare. Acum se scrie în calculator, e mai subţire pentru că banii nici măcar nu există. Ar trebui tipăriţi şi chiar şi aşa ar fi fost imaginari oricum.
Problema este că peste acest gigantic munte de bani inexistenţi s-au creat o grămadă de derivate financiare pe care numai bursa le înţelege. Sunt scrise în registrele contabile ca adevărate şi sunt cam de 15 ori mai mari decât valoarea reală produsă în lume. Asta înseamă că pentru a stabili o relaţie reală toată lumea ar trebui să muncească 15 ani fără să consume nimic doar pentru a acoperi această valare. Banii vor dispărea repede şi ireversibil, nu pot spune exact când, dar ştiu că cine a cumpărat aur se bucură un pic. Este singura marfă palpabilă. Dar bănci foarte mari, probabil americane au făcut ca un neamţ să cumpere un lingou de aur de 1 kg. 30000 euro, o grămadă de bani. A tăiat lingoul – atunci pierzi banii. Înăuntru nu era aur, ci tungsten. Are aceeaşi greutate, dar nicio valoare. Acest aur a fost cumpărat de o mare bancă de la o altă mare bancă, ceea ce înseamnbă că marea rezervă de aur a Băncii Centrale nu e aur, ci tungsten. Acum, chinezii cumpără foarte mult aur, pentru că au cea mai mare rezervă de dolari din lume. Îl ţin în America sau în Marea Britanie. Acum nu mai au încredere şi cer aurul pe care l-au cumpărat. Au găurit fiecare lingou pentru a verifica, la nivel înalt ţările mari încearcă să recupereze ce are valoare şi nu mai au încredere.
Pentru asta am propus argumentul petru care nu pot preţui societatea pentru aceste cauze.
Înseamnă că viitorul e al resurselor. Al lucrurilor cu valoare întrebuinţabilă.
Aurul are o tradiţie de câteva mii de ani şi există încredere în aur ca bijuterii, dar când nu mai ai mâncare nu îţi mai trebuie bijuterii. Scenariul din Bulgaria de acum 15 ani, cu masă monetară fără nici o valoare.
O monedă foarte importantă va fi Kalaşnikovul. Dacă ajungem la anarhie. Se gândeşte că poate apărea o nouă eră de feudalism, mici comunităţi, oraşele mari sunt condamnate. România a păstrat tradiţia micii comunităţi, dar în Occident, care a pierdut tradiţia, va fi mai rău. Se poate să fie în câţiva ani, 10, 20 sau mai mult. Sau murim în procesul ăsta.
E posibil ca schimbarea de reguli este pentru a accepta mai uşor ce va urma?
Asta nu e chiar o schimbare de reguli, ci o manipulare în masă care se face foarte mult la Holywood. De fapt, se modelează opinia publică prin intermediul serialelor şi filmelor. Aici e o schimbare de persoană. Care e problema unei bombe? E o cantitate de exploziv care explodează. Dacă ai această cantitate şi arde încet nu se întâmplă nimic. La nivel social, dacă nu descopăr ceva foarte deranjant în materie de reguli ale jocului, trăim în democraţie, interesul poporului etc, nu explodez. Dacă prea multă lume în acelaşi moment descoperă ceva ai o revoluţie, explodează. Dacă obişnuieşti lumea cu adevărul, se adaptează la reguli şi nu ai niciun fel de dezordine. Filmele de la Hollywood demonstrează ce răi sunt americanii. Sunt finanţate de Pentagon. In Alias vezi cum serviciile secrete omoară oamenii răi. Acest filme te obişnuiesc cu ideea că sunt răi, conceptul nu te surprinde, dacă descoperi ceva nu te superi, nu se face masă critică şi nu explodează. E un sistem natural de a vaccina lumea împotriva adevărului cu adevărul. Într-un totalitarism de tip încerci să ascunzi realitatea cu cenzura şamd. Într-un totalitarism democratic, trebuie să spui adevărul într-un mod care nu provoacă consecinţe. Imunizezi încet-încet. Lumea a înţeles chestia şi e un sistem genial de a controla, dar este un joc finit făcut de marii maeştri.
De fapt, problema e foarte mare, pentru că revoluţiile nu au fost făcute de săracii fără putere, fiindcă ei vor doar mâncare, azi şi bani, azi. Revoluţiile sunt făcute de cineva care au timp şi bani pentru a face revoluţie. Nu văd foarte probabil o revoluţie mondială. Sunt deja revolte, dar nu schimbă nimic şi în cel mai rău caz împuşcă lumea. Acum vorbim de o situaţie de lux, avem mâncare şi timp pentru discuţie. Un colaps economic serios va fi despre ce mănânc azi, nu mâine.
Într-un anumit sens, sunt optimist. Trăim în cea mai bună lume posibilă. Încă. Alte lumi nu sut posibile acum. Totuşi, întrebarea este: e adevărat posibil altceva acum?
Şi cu petrolul avem o problemă. Producţia a crescut mereu. Am ajuns la maxim, pentru că nu mai sunt resurse. Acum trebuie să se stabilizez şi apoi să scadă. Agricultura funcţionează cu petrol, dacă e lipsă vor fi miliarde de persoane care nu mai au de mâncat. E greu să facem previziuni. Când scenariul se va întâmpla va apărea o nouă formă de gripă aviară care va rezolva aceste fenomene… cu un an înainte, am prevăzut gripa porcină. Am corbit de un virus mutant de la porci, am fost foarte apropiat.
Ebola e mai eficientă. Acum vedem teste de difuzie şi reacţie şi se obişnuieşte populaţia cu conceptul că aşa ceva e normal.
Asta e tot programare. Întorcându-ne la jocuri finite şi infinite. În jocul finit, trecutul determină prezentul. Prezentul e un sclav al trecutului. Jocul infinit are o geometrie inversă, scopul e de a schimba jocul. Proprietăţile viitorului afectează prezentul. Devii sensibil la efectele viitorului. Într-un sens, devii co-creator. Noi trăim numai în prezent, trecutul şi viitorul nu există. Despre trecut ştim mult, despre viitor nu ştim nimic. Influenţa viitorului asupra prezentului e interesantă şi dacă reuşeşti să intri în sintonie cu viitorul devii un fel de anal şi ajuţi ca instrument la schimbarea şi evoluţie lumii. Aşa ajungem la un nivel un pic mai metafizic. Putem gândi finit sau infinit. Dacă gândeşti cu logica jocurilor finite, eşti în regulile logice care deja există. Analizele nu pot produce nimic nou. Sau te dezvolţi ca persoană sensibilă la influenţa viitorului şi eşti în starea de a fi în sintonie cu această posibilitate, nu ca sclav al regulilor existente. Asta e modalitatea mea preferată de a descrie cărţile şi de a discuta. Dacă pot fi schimbat de viitor în momentul în care gândesc, vorbesc sau scriu, pot atinge energia misterioasă a Universului care evoluează şi în mod magic apar idei noi, le pronunţ şi le scriu şi violez regulile stabilite.
Bineînţeles, asta e o activitate foarte instabilă, şi de fapt pun în pericol identitatea mea, într-un anumit sens. Trebuie să renunţi la orice tip de titluri mentale pe care le ai pentru că identitatea ta e o colecţie de titluri pe care le-ai câştigat. Când te lipeşti prea mult de ele, te sinţi mai stabil dar pierzi elasticitatea de adaptare. Devii rol, rolul te stabilizează dar te face mai rigid şi incapabil de a deveni altceva. De fapt, te fosilizezi. Dacă vrei să fii elastic, trebuie să plăteşti un preţ – să renunţi în mintea ta la aceste titluri, aceste identităţi, ceea ce e dureros, pentru că doar această pierdere de identitate pot lua ceva de la forţele viitorului, a evoluţiei şi, de fapt să faci viaţa ta mai interesantă şi să descoperi ceva nou. Nu poţi să le ai pe ambele.
Asta se întâmplă şi la un discurs. Îl ai scris. Dacă cineva primeşte Oscar, are un discurs. Dar sistemul se protejează întotdeauna – avem un paradox minunat: orice societate celebrează cultura ei, dar luptă ca dracul împotriva culturii adevărate. Artiştii adevăraţi sunt nerecunoscuţi, contestaţi, iar când mor devin eroii unui popor. E foarte interesant cum paradigma se schimbă. Societatea funcţionează numai când fiecare stă rigid în rolul lui. Avem o necesitate de virtuozitate a prostiei – avem un prejudiciu, spunem că prostia e lipsa de inteligenţă, dar dacă 90% din populaţie e proastă e ca această societate să fie stabilă. Un geniu al matematicii dacă pictează se strică totul pentru că apoi nu mai merge centrala nucleară. Trebuie să fii un geniu prost J. Atunci, prostia e o caracteristică mai importantă decât inteligenţa.
Osho a spus să îţi asumi rolul. La servici eşti contabil, apoi cu copiii nu mai eşti contabil, ci tată. Apoi devii soţ, amant etc şi ciclul se poate repeta în funcţie de activitatea pe care o faci, acum, aici.
Sunt tehnici de disciplină mentală care fac compromis între roluri. Proporţia este, totuşi, impusă, pentru că procentul dedicat unui rol e fix. Osho are dreptate la nivel individual, dar nu şi social. Sistemul se protejează cum poate – şi cu război, şi pentru că marii intelectuali au posibilitatea de a schimba regulile, ei sunt un pericol.
În comunism, artiştii au fost cenzuraţi. În America s-a schimbat puţin modalitatea de a cenzura, dar de fapt e şi mai rău. În momentul în care această lume moare, nu mai are puterea periculoasă şi societatea îi celebrează. Este o dichotomie ireversibilă. Dacă alegi creierele, sunt morţi fie creativ fie pentru că nu au avut nicio valoare niciodată. Cultura, în principiu, este un joc infinit şi societatea încearcă să transforme ceea ce rămâne din cultură într-un trofeu de joc finit. Pentru că important e momentul creaţiei. Ce a rămas poate e o carte, un tablou, societatea îi dă o valoare în bani şi un premiu Nobel.
Dacă valoarea e doar estetic, societatea nu are o problemă. Pavarotti a cântat foarte bine şi a câştigat bani şi premii, pentru că e un tip de artist care a dezvoltat cultura în domenii care nu au fost periculoase. Dacă domeniul poate destabiliza sistemul, societatea intră în război cu artistul.
Când Beethoven a scris a IX-a simfonie, ziarele din Viena au ieşit cu titlul Beethoven nu este numai surd, ci acum e şi prost. Simfonia e o capodoperă incredibilă dar nu a fost înţeleasă. Muzica lui Bach are o perfecţiune geometrică, nu se înţelege cum o poate face. Bach a fost total necunoscut şi imediat uitat, şi a fost găsit numai fiindcă un mare compozitor din anii de după moartea lui a fost la măcelărie şi când a cumpărat carne era împachetată în hârtie cu note. S-a uitat la note şi nu a putut crede ce a văzut. A găsit hârtiile într-o mare boxă unde locuise Bach, şi aşa s-au descoperit operele lui. Fiecare operă începe ca o erezie şi se termină ca o superstiţie, în sensul că nimeni nu o înţelege. Cine înţelege teoria relativităţii? Avem încredere că funcţionează, cineva a spus că e adevărat. Teoria cuantică a lui Bohr din anii 20: oricine spune că a înţeles-o nu a înţeles nimic.
Spuneaţi ceva mai devreme că există o tendinţă generală ca lumea să trăiască în prostie. Cum explicaţi liberalizarea informaţiei?
Nu e un proiect, ci o autoorganizare a sistemului. Oricum 99% din informaţiile de pe Internet sunt zgomot de fond. Asta nu e o critică, conceptul este că există o acceleraţie de inteligenţă complexivă, care creşte exponenţial. Lumea e mai proastă. Totuşi, inteligenţa generală creşte exponenţial. Există o cantitate şi mai mare de oameni.