by Roberto Quaglia (first published on the Revista Nautilus by Nemira publishing house)
Faptul că Avatar reprezintă o piatră de hotar in istoria cinematografiei este deja o părere aproape unanimă. Opinia mea e că noutatea rezidă, de fapt, dincolo de istoria cinematografiei.
În realitate, raportul nostru cu lumea înconjurătoare se află în creierele noastre, sau, mai bine zis, în modelele noastre mentale. Din perspectiva acestui raport Avatar reprezintă, fără îndoială, un punct de cotitură mult mai important decât momentul pe care l-a marcat în istoria cinematografiei.
Pe scurt, este în mare parte un desen animat animat (cât de mult a contat faptul că actori în carne şi oase au efectuat mişcările şi au schiţat expresiile personajelor?), dar noi discutăm despre el ca şi cum ar fi vorba despre un film real. Suntem siguri că ne funcţionează toate rotiţele cum trebuie?
Noutatea aici se află, de fapt: creierul nostru este din ce în ce mai puţin capabil să distingă între realitate şi ficţiune. Iar ăsta e doar începutul.
Trebuie să realizăm că miracolul tehnic produs de Avatar reprezintă un miracol astăzi. În 2010. E o chestiune de timp până când următoarele progrese vor transforma aceste tehnici într-un fel de standard comun, la dispoziţia tuturor regizorilor. Iar, mai devreme sau mai târziu, chiar şi noi vom fi în stare să manipulăm realitatea vizuală în asemenea mod, fie cu propriul nostru computer, fie accesând imensa capacitate de calcul a computerelor legate în reţea. Ei bine, se anunţă un viitor oarecum halucinant pentru noi şi, mai ales, pentru generaţiile viitoare.
Mintea umană este mult mai flexibilă decât s-ar putea crede, iar viziunea asupra lumii poate să difere incredibil de mult în funcţie de locul şi epoca în care se află specia umană. E suficient să ne gândim la celebrul episod de la începuturile cinematografiei când fraţii Lumiere au proiectat primul film, în urmă cu aproape o sută de ani. Înfăţişa imaginea unei locomotive cu aburi care se îndrepta înspre camera de luat vederi (şi deci înspre voi, cei care priviţi ecranul). Se povesteşte că spectatorii au luat-o la fugă îngroziţi, crezând că locomotiva era reală.
Mintea umană de astăzi era la fel celei de atunci?
Se pare că nu.
Confruntaţi cu semnului vizual al unei locomotive care se îndrepta înspre ei, singura interpretare pe care mintea acelor persoane a putut să o genereze a fost că aceea era o locomotivă adevărată care putea să îi calce. Şi asta în ciuda faptului că ştiau foarte bine că se află într-un spaţiu închis, şi că în spatele ecranului era un zid şi nu un peron. Se prea poate ca întâmplarea să fi fost povestită în termeni exageraţi şi apoi transformată în legendă dar, chiar şi aşa, e un semn că acel tren imaginar care tocmai sosea a provocat oarece frică.
Ulterior, mintea umană a învăţat să se bucure de film cu ajutorul aşa-numitului proces de „suspendare a neîncrederii”. Altfel spus, noi ştim că lucrurile pe care le vedem sunt fictive, prin urmare, suntem neîncrezători în esenţă dar, cu toate astea, suspendăm cu dibăcie neîncrederea pe durata filmului, prefăcându-ne ca întâmplările vizionate sunt reale. Doar aşa reuşim să vedem un film şi să ne bucurăm de el, să suferim şi să trăim fericirea odată cu presonajele. Când un film e prost, micul miracol al suspendării neîncrederii nu se împlineşte. Întâmplările nu reuşesc să ne prindă şi ni se pare totul doar o pierdere de timp.
Suspendarea neîncrederii ne permite chiar să lăsăm ca muzica de pe coloana sonoră a filmului să ne impună stările de spirit, muzică fără de care o mare parte dintre emoţiile pe care le simţim la vizionarea unui film nu ar mai exista. Prima oară când anumitor populaţii africane, la care modernitatea încă nu ajunsese, li s-a adus să vizioneze un film, întrebarea pe care toţi au pus-o la final a fost dacă în lumea noastră e întotdeauna muzică pe fundal. Dacă te gândeşti bine, e complet absurd ca un film care pretinde a fi real să aibă muzică pe fundal. Dar nu te gândeşti. Nu ne gândim. Nimeni nu se gândeşte. Împărtăşim o nebunie comună în care prezenţa muzicii într-o reprezentare la care asistăm o face, în mod paradoxal, mai reală, şi nu mai ireală, aşa cum ar fi fost logic. Pentru că lumea reală nu are, de fapt, niciun fundal muzical. E nevoie de inocenţa candidă a unui om din epoca bronzului pentru a ne putea da seama pentru o clipă de lucrul ăsta.
Vreme de aproape o sută de ani, această suspendare a neîncrederii intervenea în cazul filmelor care înfăţişau lucruri reale. Oameni adevăraţi. Locuri existente. Mai erau şi desenele animate care fără îndoială că puteau fi apreciate din raţiuni artistice, dar singurul public în stare să îşi suspende propria neîncredere în faţa acestora erau copiii. Un adult nu uita niciodată că se afla în faţa unui desen animat.
Toate aceste lucruri au început să se schimbe odată cu apariţia efectelor speciale.
Lucruri care nu există au început să apară în faţa ochilor noştri la cinema şi mintea noastră a extins limitele în care putea să îşi suspende neîncrederea. Cu toate astea, trebuie să privim cu un ochi critic situaţia, efectul special poate fi de multe ori recunoscut ca atare. Ne prefacem, în joacă, a crede că un film plin de efecte speciale e real, dar, când vrem, ştim să distingem părţile cu totul fictive de cele care sunt parţial reale.
Cu Avatar, problema se complică.
În mod logic, ştim că aproape nimic din ceea ce vedem nu e adevărat (ca în cazul desenelor animate), dar alte zone mai profunde şi importante ale creierului nostru (cele care, din întâmplare, ne şi ţin în viaţă atunci când ne fac să reacţionăm rapid la circumstanţele din mediul înconjurător) nu sunt atât de subtile şi cred ceea ce văd. De asta, când vedem Avatar (şi mai ales în 3D) avem puternica senzaţie că totul e real. Arta cinematografică a atins un asemenea nivel tehnic încât poate să înşele părţi profunde şi importante ale minţii noastre.
Întrebarea e cum va fi folosită o asemenea putere magică de către arhitecţii viitoarelor noastre vise cu ochii deschişi?
Chiar intriga filmului Avatar ne furnizează nişte indicii în acest sens.
Firul poveştii e banal şi previzibil din toate punctele de vedere. Unii s-au arătat deranjaţi de aspectul ăsta dar, după părerea mea, dacă doriţi o poveste bună ar fi mai bine să citiţi o carte bună, mai degrabă decât să mergeţi să vedeţi filmul cu cele mai bune efecte speciale realizate vreodată. De fapt, exagerând puţin, am putea spune că o poveste bună v-ar distrage atenţia de la efectele speciale. În Avatar povestea e „transparentă” – în sensul că e aproape invizibilă – şi toată atenţia se poate îndrepta către atmosfera filmului. De fapt, povestea, pe care poate vreun încrezut a definit-o ca fiind „cea mai bună”, constă de fapt într-un alt stereotip. Atunci, la ce bun?
Leitmotivul poveştii este acesta: pentru a pune mâna pe resursele unei planete, pământenii (cărora le vom spune de acum înainte „cei răi”) extermină fără prea mari probleme indigenii (cărora le vom spune de acum înainte „ce buni”). Evident că la sfârşit „cei buni” înving, cu ajutorul individului iluminat şi al biosferei prietenoase, iar „cei răi” primesc o pedeapsă şi „buba” (să mă ierte cei care nu au vazut filmul pentru că le-am stricat surpriza de a afla singuri finalul).
Este, desigur, o metaforă deloc voalată pentru tot ceea ce societatea, din care facem şi noi parte, a făcut în trecut (cu indienii din America) şi încă mai face şi acum (cu irakienii, cu afganii şi, în curând, cu iranienii).
Evident că 100% din public se identifică cu sărmanele victime.
Evident?
Un moment, de ce ar trebui să fie atât de evident?
Societatea occidentală e făcută din democraţii – cel puţin aşa se spune – iar într-o democraţie adevărată se ştie că guvernele fac lucrurile pentru care electorii le-au dat voturile lor. Dar, dincolo de Avatar, în realitatea noastră reală, noi occidentalii am invadat recent nişte naţiuni, bombardându-le şi provocând victime colaterale de ordinul milioanelor (conform unor estimări, 1.300.000 doar în Irak).
Aceşti morţi au însă defectul (sau meritul, în funcţie de punctul dumneavoastră de vedere) de a nu fi fost văzuţi, în momentul spectaculosului lor deces, pe ecran, în 3D, precum indigenii din Avatar. Dar faptul că nu au fost foarte vizibili nu îi face, totuşi, mai puţin morţi! (celebra zicere italiană Chi non muore si rivede[1] sugerează că, înainte de inventarea cinematografului şi a televiziunii, moartea chiar scădea vizibilitatea unei persoane).
Politicienii care au ordonat (sau doar au aprobat, în unele ţări din Europa) acest masacru sunt cei pe care noi i-am votat. Noi, cetăţenii occidentali. Adică majoritatea publicului care va vedea Avatar. Iar, în mod ciudat, cei ce vizionează filmul nu se identifică cu personajele care fac ceea ce în realitate fac şi ei – delegând în mod democratic propria clasă politică –, uciderea persoanelor din ţări îndepărtate. Nu. Se identifică cu victimele.
Ceva nu se potriveşte aici.
Apare o evidentă disonanţă cognitivă.
Ne identificăm cu „cei buni” când vedem filmul, în timp ce în viaţa reală facem parte din grupul „celor răi”, chiar dacă interpretăm rolul ăsta fără se ne dăm seama. Pe de altă parte, şi în Avatar, câţiva dintre „cei răi” comiteau genocid fără să realizeze, fără să îl vadă ca atare. Nu păreau foarte conştienţi de ceea ce făceau.
La citirea acestor rânduri, mulţi vor spune că ei nu fac parte din grupul „celor răi”, pentru că ei sunt împotriva războaielor din Irak şi Afganistan. Sunt împotriva exploatării copiilor în fabricile multinaţionalelor din lumea a treia (care e practic un fel de sclavie). Sunt împotriva tuturor acestor lucruri urâte.
Dar… sunt împotrivă în ce sens?
Poate în sensul în care chiar nu mai votează politicienii care fac sau aprobă aceste lucruri josnice, şi se duc să îi vâneze cu furci, butoaie cu smoală şi pene (nişte tehnici de linşaj rustice, mai vechi) pe politicienii care îşi încalcă astfel promisiunile electorale pacifiste?
Şi, mai ales, se opun în sensul în care renunţă efectiv să se bucure de toate beneficiile care derivă din faptul că fac parte din grupul „celor răi”? Bunăstarea materială occidentală există doar pentru că noi sustragem de la restul lumii cantităţi imense de materii prime şi beneficiem de forţa de muncă ieftină a câtorva miliarde de persoane. Acest furt de resurse, împreună cu moderna „sclavie strămutată”, sunt cele ce ne aduc nouă bunăstarea.
Ma uit în jurul meu şi nu văd prea multe persoane care să renunţe efectiv la aceste avantaje.
De fapt, nu văd niciuna.
Unii aleg eventual unul sau două avantaje minore la care să renunţe, aşa, ca să se poată minţi că sunt mai virtuoşi decât alţii.
Unii renunţă la mâncarea de la McDonald’s.
Alţii la a bea Coca Cola.
Bravo!
Măi, să fie, voi chiar sunteţi „buni”!
Prostii.
Nimeni, nimeni, nimeni nu e dispus să renunţe la beneficiile care derivă din faptul că fac parte dintre „cei răi” şi, totuşi, toţi vor să creadă în inimile lor că fac parte dintre „cei buni”.
E simplu şi comod să nu mai mănânci cheesburger, care oricum nu îţi place. Chiar că e o prostie! Nimeni nu renunţă le ceea ce îşi doreşte cu adevărat. Important e să te convingi că intri în grupul „celor buni”, şi asta cu minimum de efort.
Să fii unul dintre „cei buni” e, de fapt, un bun de confort deosebit de rafinat.
Poate va deveni chiar un gadget în curând!
Trebuie să ai un stomac tare (sau o pereche de portocale în pantaloni, cum doriţi) pentru a te bucura de bunăstare ştiindu-te unul dintre „cei răi”. În mod normal, să fii conştient că faci parte dintre „cei răi” ar distruge mare parte din plăcerea care derivă din faptul că te-ai născut în minoritatea bogată a lumii. Cine crede în existenţa vieţii după moarte mai are şi următoarea problemă: a fi unul dintre „cei răi”, de cele mai multe ori, atrage după sine mai degrabă eterna osândire la chinurile infernului, decât o foarte plăcută fericire veşnică în Paradis.
Asta ar explica de ce în opulenta societate occidentală e nevoie de liturghii păgâne speciale pentru a îndepărta din conştiinţele noastre suspiciunea că nu suntem în realitate „aşa de buni” cum ne place să credem.
Gama de astfel de liturghii e amplă şi se pot găsi în ea de toate pentru toţi.
Unii sunt impresionaţi de soarta animalelor cu blană şi, ca să se simtă buni, se duc în faţa operei să insulte babetele cu haină de nurcă. Şi gecile de piele obişnuite sunt făcute din piei de animale de crescătorie sacrificate (să ne amintim că nurca este şi ea un animal de crescătorie exact ca şi boii care, murind, ne fac un omagiu din geci de piele, portofele, genţi şi pantofi). Dar cine ştie de ce aceşti oameni plini de virtute se iau întotdeauna de babete şi niciodată de bandele de motociclişti care, pe lângă geaca de piele, mai au şi pantaloni din piele de animale – deci, conform aceleiaşi logici, ar trebui să fie de două ori insultaţi.
Se pot da zeci de astfel de exemple, dar asta ne-ar îndepărta de la tema noastră.
Nucleul liturghiei este reprezentat de un ritual în care persoana care vrea să se convingă că face parte din grupul „celor buni” suferă pentru unul sau mai multe rele din lumea asta. Poate să aleagă între a suferi pentru victimele unui război, pentru copiii care mor de foame, pentru cei afectaţi de o maladie la alegere, pentru un animal aflat pe cale de dispariţie sau pentru un popor care a fost victima unui genocid.
Dar întrebarea indiscretă este: în ce măsură suferă cu adevărat aceşti oameni plini de virtute?
Cred că Fruttero & Lucentini[2] au încercat în trecut să cuantifice suferinţa celor îndureraţi de relele din lume.
În primul rând, nu suferi prea mult pentru relele din lume în timp ce dormi. Subconştientul nici măcar nu se gândeşte să sufere, preferă să viseze. Pe urmă, când eşti la lucru nu prea ai timp să suferi pentru relele din lume. Dacă într-adevăr lucrezi, e normal să ai alte preocupări. Apoi, de trei ori pe zi mănânci. E greu să suferi în timpul prânzului sau în timpul cinei. Dacă te gândeşti la cei ce mor de foame când eşti la masă s-ar putea să îţi pierzi pofta de mâncare. Iată alte câteva ore în care nu suferi. Pe urmă, mai e televizorul. Te uiţi la televizor cel puţin câteva ore pe zi, măcar ca să poţi să dezaprobi ceea ce se spune acolo. În cazul ăsta, cel mult poate să ne îndurereze calitatea proastă a programelor, şi, apoi, ne poate afecta şi calitatea propriei noastre suferinţe. Pe urmă, în viaţă mai vorbim din când în când şi cu alţi oameni, nu? Rude, prieteni, etc. E greu să te concentrezi asupra relelor de pe lume când discuţi alte lucruri. În fine, chiar şi atunci când ne îndreptăm atenţia asupra unei tragedii care merită toată îndurererarea noastră, nu întotdeauna reuşim să suferim cu adevărat. Inimii nu i se poate dicta. Uneori te trezeşti privind cu tristeţe propria ta insensibilitate aridă. Alteori reuşeşti în sfârşit să te îndurerezi puţin, dar, pe urmă, mintea se adaptează, înlocuieşte totul cu un sentiment de toleranţă faţă de durere, aşa că adio suferinţei. Opreşti cronometrul şi descoperi ca ai suferit preţ de trei minute.
În final, rezultă că o persoană virtuoasă, gata să sufere pentru una sau mai multe dintre ororile care au loc pe lume, în realitate, nu suferă efectiv mai mult de câteva zile însumate pe an. E cam puţin pentru a pretinde o statură morală superioară faţă de persoanele „insensibile”, „egoiste” şi „fără inimă”.
Prin urmare, suferinţa pentru relele din lume este o experienţă virtuală, care există mai degrabă ca o reprezentare decât ca o realitate.
Pentru a ne simţi în mod schizofrenic „buni” când, în realitate, intuim că facem parte dintre „cei răi”, trebuie să ne supunem unor ritualuri de suferinţă virtuală.
Ceea ce ne readuce la chestiunea care ne interesează.
Cinematografia moderna, a cărui exemplu paradigmatic este Avatar, răspunde perfect şi ştiinţific acestei exigenţe liturgice.
Când vizionăm Avatar suntem „liberi” să ne identificăm cu victimele masacrelor care se comit în lumea reală spre avantajul nostru. Suferim (în mod virtual) când simpaticii extratereştrii bleu sunt masacraţi. Tot în mod virtual luptăm alături de ei, împotriva „celor răi” (care, de fapt, suntem noi) şi în final ne bucurăm triumfători pentru victoria „celor buni”, cei cu care ne-am identificat (şi care în lumea reală sunt, de fapt, victimele noastre).
Această liturghie cathartică ne furnizează un puternic sentiment iluzoriu că s-a făcut dreptate. Este vorba despre o experienţă onirică. Dar mintea noastră funcţionează în plan oniric aproape o treime din viaţa noastră! Somnul şi visarea sunt activităţi indispensabile minţii noastre, pentru a elabora propriile ei reprezentări ale realităţii. Când ne uităm la Avatar, ne supunem unei experienţe onirice planificată de regizor şi împărtăşită de toţi ceilalţi spectatori. Un vis cu ochii deschişi, şi totuşi, un vis. O experienţă onirică de care avem nevoie pentru a compensa conştiinţa faptului că trăim într-o lume nedreaptă. În acest vis cu ochii deschişi, dinainte programat, noi suntem victimele noastre şi ca atare luptăm iar, la final, ajungem la binemeritata revanşă. O revanşă a victimelor noastre, care bineînţeles că există doar în mintea noastră. Dar care e suficientă pentru a ne face să ne simţim mai bine.
E noua tendinţă în cinematografia hollywoodiană. Gândiţi-vă puţin! Sunt din ce în ce mai multe filmele în care se reprezintă ororile societăţii în care trăim, rezolvate imediat cu o soluţie salvatoare care în viaţa reală nu va interveni niciodată.
Matrix, V for Vendetta, The Bourne Trilogy, The Shooter, Children of Men, filmele lui Michael Moore, toate acestea şi multe altele ne fac să trăim experienţa onirică a unei răzvrătiri sau revoluţii împotriva unui sistem nedrept, pe care îl recunoaştem ca atare, şi pe care, eventual, ne place să îl condamnăm din vorbe, pentru a ne simţi virtuoşi. Naivii vor spune că aceste filme sunt nobile pentru că „denunţă lucrurile groaznice din sistem”, „trezesc conştiinţe” şi alte astfel de cuvinte frumoase.
Se prea poate.
Dar eu conştiinţe trezite în jurul meu nu prea văd.
Şi, mai ales, nu văd nicio diferenţă concretă în comportamentul tuturor acestor persoane cu conştiinţele „trezite”.
Cum se face că milioanele de spectatori ale filmului Avatar, la ieşirea din cinema, nu se revarsă furioşi în pieţele din faţa clădirilor guvernelor pe care ei înşişi le-au ales şi care, în viaţa reală, sunt direct responsabile sau indirect susţinătoare ale exterminărilor similare din Irak, Afganistan sau din altă parte?
Răspunsul e simplu. Aceste filme moderne, „denunţătoare” şi „politically correct” or trezi conştiinţe, dar efectul lor principal e acela de a furniza experienţa onirică a unui act de justiţie care în realitate lipseşte. O experienţă cathartică foarte satisfăcătoare. În comparaţie cu trecutul este fără îndoială un progres. În vremuri demult apuse, singurul mod prin care se putea potoli nemulţumirea poporului era notoriul procedeu al ţapilor ispăşitori. Până la urmă, fiinţa umană se mulţumeşte cu puţin, îi e suficientă iluzia că s-a făcut dreptate. Ocazional, se întâmplă să mai fie nevoie să se recurgă la aceste practici antice. Dar, de multe ori, catharsisul cinematografic e mai mult decât suficient. Ţapul ispăşitor este în întregime virtual. E „băiatul rău” din film. Ca să se asigure că nimeni nu o să se identifice cu el, capul „celor răi” din Avatar e un personaj la limita grotescului, schiţat în tuşe groase, parcă ieşit din benzi desenate – e puţin spus. Nu este rezultatul unui scriitor prost. E o alegere voită şi inteligentă.
Aceste filme denunţătoare, „politically correct”, într-adevăr trezesc conştiinţele, dar o fac sedându-le în acelaşi timp pe muzica unui catharsis plăcut, la care se ajunge prin intermediul unui final fericit imaginar. Iar să trezeşti nişte conştiinţe în felul ăsta – progresiv şi, în acelaşi timp, cu sedative – e foarte util, pentru că efectul este dezamorsarea potenţialului exploziv pe care îl au conştiinţele care încă nu s-au deşteptat. Revoluţiile se întâmplă de obicei când nişte mase critice de conştiinţe naive se trezesc toate odată. Dacă arzi încet pulberea explozibilă dintr-o bombă, bomba nu va mai exploda. Sfârâie până termină explozibilul. La sfârşit te trezeşti cu milioane de persoane deşteptate şi totuşi liniştite. Mai bine de atât nu se poate. Odată trezite, nu mai există riscul să se deştepte din nou.
Probabil că persoanele care creează filmele astea nici măcar nu se gândesc la astfel de lucruri. Se poate ca sistemul să se fi auto-organizat aşa. Publicul are nevoie de experienţe onirice în care sentimentul de dreptate (incomod în lumea noastră imperfectă) să fie satisfăcut astfel încât să nu te dea peste cap în viaţa de zi cu zi. Şi e gata să plătească pentru astfel de vise. Iar Hollywoodului nu trebuie să i se spună de două ori.
În alte producţii hollywoodiene manipularea e clar intenţionată şi plănuită. Dar asta e o altă temă, despre care am vorbit pe larg în cartea mea „11 septembrie. Mitul”, unde am analizat şi minciunile şi tehnicile rafinate cu ajutorul cărora, de exemplu, s-a construit mitul atacului terorist de la 11 septembrie. Această carte a fost tradusă şi publicată şi în limba română, iar, cine este interesat, o poate găsi cu uşurinţă online. Pe site-ul www.11septembriemitul.com puteţi găsi şi câteva capitole ale cărţii, pe care le puteţi citi gratuit.
Avatar marchează, deci, o nouă etapă în afirmarea unui sistem de justiţie onirică exemplar. Pentru ca justiţia onirică să îşi îndeplinească cât mai bine funcţia cathartică, este esenţial ca suspendarea neîncrederii să funcţioneze perfect în timpul vizionării filmului. Perfecţiunea tehnică şi artistică a filmului Avatar îndeplineşte exact această funcţie.
Bineînţeles că – aşa cum se întâmplă întotdeauna – ăsta e doar începutul a ceea ce va să vină.
În viitor, nu numai justiţia va fi administrată în moduri din ce în ce mai onirice, dar chiar şi probleme importante precum drepturile omului vor putea fi rezolvate aşa.
În special dreptul fiecăruia dintre noi de fi un erou.
Dacă ne uităm la filmele hollywoodiene, este evident că acest drept uman important nu a fost respectat suficient. Problema e că, pentru a ne simţi oricât de puţin eroi, trebuie să ne identificăm cu personajele lui Sylvester Stallone, Schwarzenegger sau, dacă vreţi, cu Bruce Willis sau Johnny Depp. Într-un fel e umilitor. De ce trebuie să ne prefacem că suntem în locul lor? Suntem chiar atât de adânc în rahat încât nu putem să fim eroi noi înşine?
Având în vedere că satisfacţia de a vedea aceste pelicule e în întregime onirică, măcar ele ar trebuie să fie făcute bine. Iar viitorul, cu progresele tehnice pe care le va aduce, fără îndoială că va face posibil acest lucru.
Încă o dată, Avatar ne arată drumul.
E important să subliniem că, la realizarea filmului Avatar, a fost folosită o tehnologie capabilă să „avatarizeze” actorii în timp real, cu ajutorul computerului, astfel încât regizorul să poată controla reuşita unei scene fără să aştepte ca o altă persoană să se ocupe de efectele speciale.
Este evident că asta va fi tehnologia predominantă în viitor.
Desigur, cu unele îmbunătăţiri indispensabile.
Iar în calitatea mea de scriitor de science-fiction nu pot să mă abţin să nu schiţez în treacăt câteva supoziţii.
Cea mai importantă îmbunătăţire va fi posibilitatea spectatorilor înşişi de a „avatariza” personajele dintr-un film, dându-le înfăţişarea persoanelor dorite. Şi asta, desigur, în timp real, chiar în timp ce vizionează filmul. Acest lucru va fi destul de uşor de realizat în cazul filmelor văzute acasă, mult mai complicat, însă, pentru acelea vizionate la cinema (unde propriile dorinţe intră în conflict cu dorinţele celorlalţi spectatori). Oricum, e doar o chestiune de timp până să devină posibil din punct de vedere tehnic şi în sala de cinema. În viitor, pentru a ne putea distinge de terorişti vom avea toţi implantat un cip care să ne certifice identitatea, şi care va putea fi folosit pentru a determina ce flux de imagini să fie generat exclusiv pentru noi.
„Să avatarizezi” personajele dintr-un film înseamnă, de exemplu, să poţi să îi dai eroului din film, sau victimei – în funcţie de preferinţele fiecăruia, propria ta înfăţişare. De asemenea, se va putea da şi altor personaje figura oricăror persoane dorim – vom putea astfel să integrăm în filmul pe care vrem să îl vedem rude, prieteni şi duşmani. De ce trebuie să omoare Bruce Willis un „băiat rău” care ţie nu ţi-a făcut absolut nimic, când, în acelaşi film, ai putea chiar tu să îi dai ceea ce merită celui mai mare duşman al tău?
Unii se vor întreba cum o să facă televizorul tău (sau computerul, sau peretele cu cristale lichide, sau orice altceva se va folosi în viitor pentru vizionarea filmelor) să ştie ce figură ai tu şi prietenii tăi, astfel încât să le integreze în film?
Va fi foarte simplu. Tendinţa actuală a naţiunilor de a aduna date biometrice de la cetăţenii lor, pentru aşa zise motive de securitate, se va dezvolta până se va ajunge la un moment dat când autorităţile vor dispune la scanarea tridimensională a corpurilor şi chipurilor tuturor cetăţenilor (se va putea face foarte bine la eliberarea sau reînnoirea de documente). La urma urmei, dacă ajunge vreodată cineva să se îmbolnăvească de terorism (în viitor, poate se va descoperi că există un virus în stare să transforme un cetăţean model într-un terorist), autorităţilor le poate fi folositor să aibă la îndemână, în arhivă, un model tridimensional al subiectului. Care poate, la o adică, să fie folosit şi pentru îmbunătăţirea calităţii înregistrărilor video în care apare sărăcuţul comiţând actele de terorism cauzate de virus. Telejurnalele au întotdeauna nevoie de astfel de lucruri.
Cu ajutorul legii confidenţialităţii datelor, va fi, fireşte, dreptul cetăţenilor de a alege dacă să îşi dea acordul pentru prelucrarea propriului avatar digital în scopuri de divertisment. Dar aproape toţi vor accepta. Pentru că, bineînţeles, pentru utilizarea avatarului digital al unei alte persoane în filmul pe care îl vizionăm, se va plăti o mică taxă, iar o parte din ea se va duce la persoana căreia îi aparţine avatarul respectiv. Să fi antipatic multor persoane va deveni, deci, sursă de venit pentru că mulţi vor dori să plătească o mică taxă pentru a te putea ucide în chinuri, în filmul care le va umple serile. Dar şi să fi iubit va aduce bani.
De asemenea, avatarizarea în masă va marca începutul unei noi ere de mare democraţie cinematografică, în sensul că oricine va putea deveni un star de cinema. Nu va fi nevoie să ştie să joace, pentru că mişcările şi expresiile vor fi luate de la actori profesionişti care şi-au împrumutat corpul pentru realizarea filmului original.
Credeţi că am mers prea departe cu fanteziile?
Greşiţi.
De fapt, strâng frâiele fanteziei pentru a nu vă tulbura mai mult decât trebuie.
În realitate, cinematografia 2.0 e deja online, în formă embrionară, într-un spot comandat de guvernul suedez pentru a convinge cetăţenii să îşi plătească taxa TV. Oricine îşi poate insera propria imagine în rolul noului erou.
Chiar şi eu am făcut-o, şi puteţi admira rezultatul pe aceast pagină web:
http://en.tackfilm.se/?id=1265894904671RA65
A avut un succes răsunător.
E nimic în comparaţie cu ceea ce va să vină, dar serveşte totuşi pentru a vă convinge că noul drumul e ăsta.
Prin urmare, cinematografia 2.0 va reprezenta o era în care oricine va putea să fie, cu adevărat, eroul propriilor vise şi să înveţe să trăiască bucuros cu micile imperfecţiuni din lumea reală, cu ajutorul purificării zilnice prin intermediul grandioasei cinematografii onirice justiţiare din viitor. Actori şi spectatori se vor amesteca, în cele din urmă, în mod inextricabil. Mintea umană va considera toate aceste lucruri normale. Iar, la un moment dat, persoanelor le va veni greu să creadă că, în alte vremuri, un film putea să nu fie dinamic, interactiv şi maleabil în funcţie de cele mai intime nevoi ale fiecăruia.
Într-o lume a psihologiei colective, transfigurată de aceste noi moduri de a interpreta realitatea, chiar şi orizonturile politicii se vor extinde în direcţii care azi ar putea părea groteşti. Politicienii vor descoperi de îndată că electorii vor fi mult mai tentaţi să voteze pentru avatarele lor idealizate, decât pentru ei aşa cum sunt, şi toţi politicienii se vor avatariza cu ajutorul celor mai buni stilişti. Până când se va descoperi că, de fapt, nici nu e nevoie de un politician în carne şi oase în spatele avatarului pe care lumea îl votează… şi că o persoană reală aduce cu sine tot felul de probleme colaterale de care e mai bine să ne lipsim. Acesta va fi începutul unui nou mod de a înţelege politica.
Dar apogeul acestei evoluţii a politicii va fi atins când fiecărui cetăţean i se va da propriul suport senzorial care să îi permită să recunoască, fie în candidatul pentru care votează, fie în învingătorul alegerilor, propriul său Avatar. Va fi Noua Lume a Democraţiei Finale, în care toţi vor fi profund şi schizofernic convinşi că guvernează lumea, iar fiecare va putea să se învinovăţească pe el însuşi pentru eventuala sa opresiune şi persecuţie. O lume perfectă în care singura revoluţie posibilă va fi… sinuciderea revoluţionarului (sau, mai precis, auto-asasinarea).
Avatar ne demonstrează că în ziua de azi, mai mult decât în vremurile trecute – şi în viitor mai mult decât în ziua de azi –, e din ce în ce mai adevărat ceea ce a afirmat McLuhan, cel ce a emis teoria „Global Village” („Satul global”), cu câteva decenii în urmă.
Mediul este Mesajul.
Şi va fi aşa din ce în ce mai mult.
Mai mult.
Mai mult.
Mai mult.
în limba română de Teo Popescu