(Acest eseu a fost publicat în varianta oficială a Souvenir Book of Intersection, la cea de-a 53-a ediţie a Convenţiei Mondiale de Science-Fiction (Worldcon), care s-a ţinut la Glasgow, Scoţia, în 1995)

În aproape toate cărţile science-fiction pe care le-am citit, lucrul care m-a surprins de fiecare dată, a fost lipsa implicită a science-fiction-ului în sine din viitorul umanităţii. Scriitorii de science-fiction din trecut şi cei din prezent au scris un număr mare de povestiri care se desfăşoară în mii de viitoruri, care sunt în mod fundamental diferite de prezentul nostru. Cu toate acestea, în mod ciudat, în niciunul dintre aceste viitoruri nu există tocmai ceea ce le dă de fapt naştere, adică science-fiction-ul. Desigur că există şi câteva excepţii. Din când în când se mai iveşte apariţia timidă a unui scriitor de science-fiction ca personaj, dar acest lucru e destul de neobişnuit. Totuşi, un astfel de personaj nu e în general nimic altceva decât o proiecţie elementară a autorului însuşi. Un fel de autocitare, ceva asemănător apariţiilor lui Hitchkock în propriile sale filme. Cel mai adesea viitorul descris de către autorii de science-fiction nu ia în considerare SF-ul. De ce? De ce scriitorii de science-fiction par să uite mereu să includă SF-ul în viitorurile despre care ne povestesc? Oare evită să ne povestească despre acesta deoarece consideră că în viitor literatura SF nu va fi cu mult diferită de cea din ziua de azi? Oare chiar comit o greşeală atât de naivă? Sau chiar nu ştiu ce să spună în legătură cu acest subiect? Sau nu le-a trecut oare niciodată prin cap că e normal să te gândeşti că SF-ul va exista şi în viitor? Toţi aceşti scriitori vor să vorbească şi vorbesc cu plăcere despre trecutul science-fiction-ului povestindu-ne mereu despre istoria acestuia. De unde oare toată atenţia şi grija aceasta faţă de trecut, şi aproape deloc faţă de viitor? Când scriitorii SF vorbesc despre SF, de ce folosesc oare întotdeauna timpul trecut în loc de timpul viitor? Continue reading →