(Acest eseu a fost publicat în varianta oficială a Souvenir Book of Intersection, la cea de-a 53-a ediţie a Convenţiei Mondiale de Science-Fiction (Worldcon), care s-a ţinut la Glasgow, Scoţia, în 1995)
În aproape toate cărţile science-fiction pe care le-am citit, lucrul care m-a surprins de fiecare dată, a fost lipsa implicită a science-fiction-ului în sine din viitorul umanităţii. Scriitorii de science-fiction din trecut şi cei din prezent au scris un număr mare de povestiri care se desfăşoară în mii de viitoruri, care sunt în mod fundamental diferite de prezentul nostru. Cu toate acestea, în mod ciudat, în niciunul dintre aceste viitoruri nu există tocmai ceea ce le dă de fapt naştere, adică science-fiction-ul. Desigur că există şi câteva excepţii. Din când în când se mai iveşte apariţia timidă a unui scriitor de science-fiction ca personaj, dar acest lucru e destul de neobişnuit. Totuşi, un astfel de personaj nu e în general nimic altceva decât o proiecţie elementară a autorului însuşi. Un fel de autocitare, ceva asemănător apariţiilor lui Hitchkock în propriile sale filme. Cel mai adesea viitorul descris de către autorii de science-fiction nu ia în considerare SF-ul. De ce? De ce scriitorii de science-fiction par să uite mereu să includă SF-ul în viitorurile despre care ne povestesc? Oare evită să ne povestească despre acesta deoarece consideră că în viitor literatura SF nu va fi cu mult diferită de cea din ziua de azi? Oare chiar comit o greşeală atât de naivă? Sau chiar nu ştiu ce să spună în legătură cu acest subiect? Sau nu le-a trecut oare niciodată prin cap că e normal să te gândeşti că SF-ul va exista şi în viitor? Toţi aceşti scriitori vor să vorbească şi vorbesc cu plăcere despre trecutul science-fiction-ului povestindu-ne mereu despre istoria acestuia. De unde oare toată atenţia şi grija aceasta faţă de trecut, şi aproape deloc faţă de viitor? Când scriitorii SF vorbesc despre SF, de ce folosesc oare întotdeauna timpul trecut în loc de timpul viitor?
Ei bine, am zis în sinea mea că e ceva foarte discrepant aici. Este, desigur, foarte important şi util să cunoaştem istoria SF-ului, dar asta doar pentru a încerca pe urmă să ne imaginăm viitorul acestuia. Science-fiction-ul are mai mult de a face cu simţirea viitorului decât are de a face cu povestirea trecutului. Aşadar haideţi să încercăm să ghicim viitorul science-fiction-ului, fară însă a-i uita trecutul.
Cum mulţi dintre noi ştiu deja, science-fiction-ul a apărut în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Înainte de această perioadă, nimeni nu mai scrisese vreodată vreo povestire care să se desfăşoare într-un viitor cu caracteristici diferite faţă de cele ale prezentului, şi astfel, să ia în considerare schimbările cauzate de dezvoltarea tehnologică. De ce oare a apărut science-fiction-ul doar cu un secol în urmă? De ce a apărut exact atunci când a apărut?
Odată cu revoluţia industrială, în timpul secolului nouăsprezece, progresul tehnologiei umane s-a accelerat în mod abrupt. De mii de ani, cu paşi mici şi nesemnificativi, omenirea a făcut de fapt salturi mari în ceea ce priveşte dezvoltarea tehnologiei, adică acea dezvoltare care ne-a îmbunătăţit stilul de viaţă şi felul în care ne adaptăm lumii. La urma urmei, ceea ce reprezintă salturi majore pe scara evolutionară, s-a produs de fapt în timp şi cu paşi mici pe scara psihologică, astfel încât fenomenul nu a putut fi perceput de către nimeni în mod direct. Pe parcursul unei generaţii, foarte rar s-a întâmplat să apară mai mult de o descoperire importantă în ceea ce priveşte tehnologia. O descoperire sau o invenţie apărută din senin ar putea schimba mult viaţa oamenilor, dar evenimentul în sine ar fi perceput ca o excepţie neobişnuită de la bine-cunoscuta lege a invariabilităţii legilor. Sau ca un miracol singular care este imediat acceptat ca o normalitate nouă şi definitivă. Chiar dacă istoria i-a învăţat pe savanţi că trecutul e bogat în ceea ce priveşte invenţiile, aceştia n-ar îndrăzni să se gândească la un viitor diferit in mod considerabil faţă de propriul lor prezent. De fapt, prezentul s-a transformat într-un ritm atât de lent încât aceştia nici n-au realizat că se transformă şi, mai mult decât atât, că va continua să se transforme.
Accelerarea dezvoltării tehnologice a cauzat atâtea schimbări în viaţa oamenilor încât, ideea că acest tip de dezvoltare se întâmplă şi aduce schimbări în ceea ce priveşte viitorul, a început să devină acceptabilă.
Aşadar ştiinţifico-fantastic-ul este, în conştiinţa Omului, rezultatul evoluării conceptului de „viitor”. Haideţi să aprofundăm mai bine acest argument. De ce ar fi viitorul societăţii umane diferit faţă de prezent? Răspunsul pe care l-am dat deja e: datorită progresului tehnologic, care se schimbă şi care va continua să schimbe contextul în care trăim şi, mai mult decât atât, viitorul nostru. E oare acesta singurul răspuns adevărat? De fapt, acesta e un răspuns adevărat. Dar incomplet şi superficial. La o privire mai îndeaproape, e evident şi clar că punctul central al schimbării nu e tehnologia în sine(care e un produs al Omului), ci mai degrabă Omul însuşi. Sau mai bine zis, psihicul Omului. Mintea Omului. Procesul de gândire al Omului. Weltanschauung-ul Omului. Punctul de vedere al Omului. Comportamentul Omului.
Piatra de temelie a schimbării Omului e Omul însuşi. Nu tehnologia pe care el însuşi a făcut-o să se dezvolte. Dezvoltarea tehnologiei e un simptom, un efect. Nu o cauză. Cauza e dezvoltarea uimitoare a minţii umane. Astăzi ştim că mintea umană evoluează spectaculos. Totuşi… oare chiar suntem conştienţi de acest lucru? Eu unul sunt conştient. Din ce în ce mai mulţi oameni sunt conştienţi. În momentul în care a apărut science-fiction-ul, nimeni nu era conştient de acest lucru.Oamenii nu cunoşteau decât o parte infimă din ceea ce ştim astăzi despre mintea umană. Freud inventa subconştientul dar nu-l credea nimeni. În ziua de azi nimeni nu mai crede în modelul lui Freud de minte umană pentru că au apărut modele mai bune care l-au depăşit. Oamenii care încă cred în acest model sunt genul de oameni care n-ar fi crezut nici în ruptul capului în acesta atunci când a fost inventat de către Freud. În secolul al XIX Thomas H. Huxley a spus: „E normală soarta noilor adevăruri să înceapă prin a fi erezii şi să sfârşească prin a fi superstiţii”. Nimeni nu înţelege un adevăr nou. Sau foarte puţini o fac. Şi nimeni nu vrea să creadă un nou adevăr. Aşadar, e o erezie. Pe urmă, nişte tineri foarte inteligenţi încep să înţeleagă nouă idee. În timp, cei bătrâni şi increduli mor cu toţii, unul câte unul, iar cei care rămân sunt cei pentru care ideea e fie evidentă, fie nu înseamnă absolut nimic. Ulterior, cei pentru care ideea nu înseamnă absolut nimic, învaţă să creadă în aceasta, chiar dacă nu o înţeleg. Şi fac acest lucru, de fapt, pentru că nu a mai rămas nimeni care să susţină într-un mod autoritar că această idee e o erezie, în vreme ce toate figurile autoritare noi menţin adevărul acesteia. De la erezie la superstiţie, prin străfulgerarea tranzitorie a înţelegerii. În felul acesta continuă cultura.
Când a apărut SF-ul, acesta a fost o erezie. Doar câţiva oameni au înţeles exact ce este şi, de fapt, şi mai puţini au scris SF. Dacă mai mulţi oameni ar fi înţeles ce înseamnă SF-ul de fapt, probabil mult mai mulţi ar fi scris SF. Aşadar, probabil, SF-ul n-a fost citit pentru ceea ce era de fapt, ci doar pentru ceea ce era parţial.
În ziua de azi există mii de scriitori SF şi milioane de cititori. Pentru toţi aceşti oameni SF-ul nu mai e o erezie. Cu toate acestea, SF-ul rămâne o erezie culturală pentru toţi cei care n-au avut a face cu acesta. Totuşi, sunt de părere că mulţi dintre cei care citesc sau scriu SF, nu înţeleg pe deplin ceea ce este SF-ul cu adevarat în prezent, ci cred în continuare că SF-ul mai este ceea ce era mai demult.
După cum afirmă Orson Scott Card, chiar dacă SF-ul a fost şi continuă să fie singura revoluţie literară adevărată a secolului douăzeci, acesta niciodată nu şi-a depăşit limitele astfel încât să devină altceva, aşa cum, în secolul al nouăsprezece-lea, literatura fantasy şi-a depăşit limitele şi a devenit SF. În schimb, a continuat să se îmbogăţească în mod constant, înghiţit de noţiunile în continuă creştere pe care le-a produs mintea umană în mod progresiv. S-a îmbogăţit fără să transceadă intuiţia iniţială care i-a dat naştere, aceasta fiind faptul că dezvoltarea tehnologiei ne-ar fi făcut nouă şi urmaşilor noştri viitorul diferit faţă de prezent.
Ei bine, eu cred că ne îndreptăm cu repeziciune spre momentul în care SF-ul va transcede identitatea pe care a câştigat-o, cu tot cu intuiţia iniţială pe care am menţionat-o, pentru a deveni ceva nou şi superior din punct de vedere al evoluţiei; ceva ce iniţial va părea o erezie, aşadar va fi probabil aproape invizibil în producţia mondială de povestiri SF. Totuşi, acest „ceva”, de-a lungul uneia sau a două generaţii, va deveni noul atelier de gândire al celor mai rafinate minţi ale umanităţii, la fel cum şi SF-ul a fost, pe mai multe planuri, de-a lungul întregului secol douăzeci. De ce sunt convins de asta? Haideţi să încercăm să explicăm acest lucru.
Aş dori să precizez din nou că piatra de temelie a evoluţiei omului este mintea umană, şi nu tehnologia. Mintea umană creează tehnologia şi foloseşte tehnologia pentru a o face pe aceasta să evolueze singură. Acest lucru nu este atât de evident pentru majoritatea scriitorilor de SF care, de fapt, insistă că literatura SF de calitate trebuie să fie plauzibilă strict din punct de vedere ştiinţific. Eu nu cred că acest lucru e adevărat . E o viziune a SF-ului învechită şi demodată, anterioară multitudinii de noţiuni recente care au făcut acest punct de vedere depăşit sau, cel puţin, naiv. Eu cred că literatură SF de calitate trebuie să fie plauzibilă strict din punct de vedere mental. Valabilitatea din punct de vedere ştiinţific este, desigur, importantă, dar aceasta ar trebui să fie suborbonată în mod ierarhic acestui nou criteriu.
Haideţi să explicăm altfel. Să zicem că suntem o gaşcă banală de extratereştrii humanoizi care aterizează pe pământ doar pentru a afla cine a locuit aici. Şi găsim rămăşiţele unei civilizaţii humanoide, la fel că a noastră, şi ne întrebăm ce nivel de cultură au avut acesti indivizi. Adică până unde s-a extins pentru ei înţelegerea lucrurilor. Cele mai importante descoperiri ar fi pentru noi, bineînţeles, documentele scrise. Astfel citim cele mai vechi scrieri pe care le găsim. Biblia şi genul acesta de lucruri. Şi începem să ne imaginăm că săracii oameni trebuie să fi fost de-a dreptul nebuni, sau măcar un pic săriţi de pe fix. Cele mai noi scrieri arată că mintea umană a evoluat foarte rapid, până la SF. Ei bine, literatura SF ne va arăta că civilizaţia umană a conştientizat progresul tehnologic dar nimic mai mult. Nimic mai mult!
Dar acum ştim că mintea umană e cea care evoluează cu o viteză uimitoare, şi că tot restul reprezintă doar o consecinţă a acestui fapt. Aşadar care va fi următoarea descoperire arheologică?
Staţi puţin! Eu continui să repet că mintea umană este cea care evoluează. Unii ar putea să nu fie de-acord cu mine în legătură cu acest subiect. Aşadar, aş face bine să vorbesc mai pe larg despre acest argument.
Eu susţin că evoluţia minţii Omului a cauzat marile transformări care au schimbat drastic viaţa speciei noastre în ultimele mii de ani. Şi aceste transformări au loc şi în ziua de azi, an după an, din ce în ce mai rapid. Nu sunt singurul care susţine o astfel de teză.
În anii ’70 s-a respandit o teorie fascinantă în legătură cu evoluţia psihicului Omului. Autorul este neurologistul american Julian Jaynes. Potrivit lui Jaynes, activităţile umane sunt ghidate de conştiinţa umană (în sensul modern de „spaţiu mental metaforic”, în care fiecare dintre noi „narează” evenimentele, pentru a da sens Timpului), doar de câteva mii de ani încoace. Înainte de conştiinţă, ceea ce Jaynes numeşte”mintea bicamerală”, era cea care ghida acţiunile omului. Mai simplu spus aceasta funcţiona, mai mult sau mai puţin, în felul următor: o jumătate a creierului nostru (de obicei emisfera stângă) elabora soluţiile eficace pentru problemele pe care le furniza viaţa în mod natural, şi ulterior, comunica genul acesta de soluţii celeilalte jumătăţi a creierului (de obicei emisfera dreaptă), cea care era responsabilă de acţiune. Iar aceasta urma cu stricteţe şi ducea la bun sfârşit soluţiile respective. O astfel de comunicare avea loc cu ajutorul limbajului pe care omenirea tocmai îl dezvoltase – şi acesta este punctul central al teoriei lui Jaynes. Emisfera stângă auzea literalmente, ori de câte ori era nevoie, o voce autoritară (care venea din emisfera dreaptă), care îi poruncea ce să facă. Apoi asculta orbeşte şi în mod automatic de această voce, fără a avea o voinţă proprie. Multe civilizaţii, de la cea din Mesopotamia la cea din India, şi până la cea din Egipt, e posibil să fi înflorit având la bază oameni cu minte bicamerală, adică cu un tip de conştiinţa care nouă ne este necunoscut în ziua de azi. Această teorie este susţinută de o analiză atentă a descoperirilor arheologice efectuate din acele perioade. Toate acele personaje simpatice din Vechiul Testament şi din Iliada, care auzeau mereu voci care le spuneau ce să facă, erau fie nebune (schizofrenice), fie mincinoase, fie aveau minte bicamerală. (Teoria afirmă că prima şi cea de-a treia opţiune probabil s-au suprapus). De fapt, trăim într-un context în care urmele minţii bicamerale încă persistă: regresia la schizofrenie, posedările „diabolice” medievale, somnambulismul (în timpul căruia conştiinţa chiar dispare), hipnoza, şi ideea că există unul sau mai mulţi dumnezei care, de ceva vreme încoace, au încetat să ni se arate. Existenţa religiilor răspândite pe toată suprafaţa pământului ar putea fi cea mai evidentă dintre aceste urme – un fel de nostalgie pentru bicameralismul nostru pierdut şi pentru vocile dispărute pe care emisfera noastră dreapta nu le mai generează. Această nostalgie ar putea fi cea care ne conduce la consumul de alcool, consumul de droguri, la frecventarea bisericilor sau a cluburilor. Şi toate acestea doar pentru a diminua nivelul conştiinţei noastre şi pentru a ne apropia cât mai mult de lipsa totală a acesteia, la fel ca în era bicameralismului nostru străvechi.
Eu personal consider că această teorie este persuasivă. În această dispută,în mod evident, aş putea doar să mă apropii de subiect. Nu vreau să dezvolt tematica acestei teorii, ci doar să va spun că aceasta există într-adevăr, şi să va îndrum atenţia şi curiozitatea către ea. Chiar dacă această teorie este plauzibilă, ea este, în mod clar, o erezie pentru lumea academică, exact cum a fost întotdeauna orice idee cu adevărat nouă. O să auzim de ea probabil peste câteva decenii, atunci când contemporanii noştri mai înaintaţi în vârstă, înţelepţi şi dogmatici, ne vor fi părăsit, cu tot cu certitudinile lor. Şi atunci mulţi oameni vor începe să creadă în această teorie fără să o înţeleagă. La fel cum s-a întâmplat cu teoriile lui Copernic, Galilei, Darwin, Freud, Einstein, Bohr, Maxwell, şi cu toate celelalte genii pe care umanitatea nu le-a recunoscut la vremea lor.
Dacă teoria lui Jaynes e aşa de întemeiată cum cred eu, pentru că am înţeles-o, înseamnă că timpul câtorva sute de generaţii de oameni a fost de ajuns pentru a transforma în mod spectaculos arhitectura organizării noastre mentale. Hardware-ul, adică creierul, e acelaşi (evoluţia biologică cere un timp teribil de îndelungat), dar software-ul, modalităţile de organizare a informaţiei, par să se fi transformat grandios în întreaga fiinţă umană, care e conştientă de ceea ce e în jur, conştientă de propria persoană şi conştientă că e conştientă de propria persoană.
Timpul a trecut, într-adevăr, de când omul a inventat roata, dar lucrul cel mai uimitor pe care trebuie să-l luăm în considerare nu este acela că acum avem încă trei roţi pe care să le punem la un loc cu prima (şi posibil maşina întreagă), ci acela că geniul care a inventat roata ar putea fi cu uşurinţă internat într-un spital de nebuni pentru schizofrenie, dacă s-ar găsi o cale de a-l aduce în zilele noastre.
Diferenţa dintre noi şi strămoşii noştri, adică cum suntem acum şi cum eram acum câteva mii de ani, e imensă şi incomesurabilă.
Diferenţa dintre cum vedem noi viaţa, lumea, universul şi pe noi înşine, şi cum o vedeau străbunicii străbunicilor noştri (doar cu câteva sute de ani în urmă), e de
asemenea imensă, dar măsurabilă. Aceştia nu ştiau nimic despre substanţe chimice, despre electricitate, despre psihologie şi despre nimic din ceea ce ştim în zilele noastre. Astfel convingerile lor ne-ar putea părea de-a dreptul absurde acum.
În picturi nu a existat perspectiva până în secolul doisprezece. Cum strămoşii noştri nu o desenau, probabil că nici nu aveau habar de aceasta. Erau conştienţi că un lucru putea fi mai departe sau mai aproape, dar, probabil, nu puteau vedea liniile perspectivei. Realitatea pe care ochii lor o percepeau era foarte diferită de cea pe care o percep ai noştri. Incredibil, nu-i aşa? Când fraţii Lumiere, acum o sută de ani, au inventat cinematografia, aceştia au proiectat un film cu un tren văzut din faţă. Publicul a văzut ceva diferit de ceea ce am fi vazut noi. Spectatorii n-au văzut un film cu un tren în mişcare. Aceştia chiar au văzut un tren pe cale să intre în ei. Şi astfel au fugit panicaţi din cinematograf. Incredibil! Categoriile mentale cu siguranţă se transformă rapid.
Ideea morţii era de asemenea foarte diferită în trecut. A fost o vreme în care să mori în război nu era o problemă pentru nimeni. Exact la fel cum era pentru japonezii kamikaze. Sau cum este chiar şi în ziua de azi pentru unii extremişti Islamici. Din punctul nostru de vedere, oamenii aceştia sunt nebuni. Astfel, gândind problema din punctul nostru de vedere, acum nu mai mult de câteva secole, toată lumea era nebună. E adevărat că toată lumea avea o minte foarte diferită, din care lipseau ramificaţiile gândirii care în ziua de azi sunt cele mai importante. În primul rând conştientizarea faptului că suntem în viaţă şi dorinţa (nu doar instinctul) de a rămâne astfel. „Războiul” era o artă nobilă până la Primul Război Mondial. Pentru a accepta ideea pornirii unui război în ziua de azi, îi dăm acestuia denumirea de „misiune de pace” sau de „restabilire a credinţei”. Categoriile gândirii se schimbă foarte rapid şi trebuie să fim la curent cu etichetele.
Din punct de vedere al trăsăturilor sale genetice esenţiale, Omul nu s-a schimbat în ultima sută de mii de ani. Transformările sunt însă uimitoare dacă luăm în considerare trăsăturile care diferenţiază de fapt rasă umană de animale: adică trăsăturile mentale.
O mare parte din science-fiction începe să pară ridicolă atunci când ia în considerare posibilitatea producerii unor importante transformări mentale în structura noastră genetică într-un viitor nu foarte îndepărtat. Este chiar neverosimil ca astfel de evenimente improbabile să aibă loc mâine sau poimâine, doar pentru a ne satisface nouă previziunile. Totuşi, evoluţia în plan mental e mult mai rapidă. Evoluţia culturală ne modifică în mod costant felul în care percepem trecutul şi felul în care ne percepem pe noi înşine. Aceasta poate cauza uneori îmbunătăţiri extraordinare în ceea ce priveşte evoluţia, cum ar fi cea care ne-a adus de la era bicamerală la conştienţa care ne distinge pe noi în ziua de azi.
Înainte ca Omul să inventeze Timpul s-au scurs o sută de mii de ani, timp în care hardware-ul creierului acestuia a rămas, mai mult sau mai puţin, acelaşi. Asta înseamnă că Omului i-a luat o sută de mii de ani să inventeze ceva ce creierul său e posibil să fi conceput chiar de la bun început. Timpul a apărut în mintea Omului după ce acesta a dezvoltat un limbaj prin care putea să-l definească şi un spaţiu mental în care să şi-l reprezinte. Dacă nu există un limbaj pentru a-l măsura şi pentru a-l limita, atunci nu putem avea noţiunea de Timp. Pentru a ne putea imagina Timpul, trebuie să ne gândim la acesta ca şi cum ar fi un spaţiu. Aşadar este o metaforă care, de fapt, nu poate exista fără un limbaj. Omul a conceput ideea Timpului la multa vreme după ce şi-a conceput limbajul. Invenţia Timpului depinde de software, şi nu de hardware. Hardware-ul creierului Omului, desigur, se poate adapta la a concepe Timpul dar, la urma urmei, software-ul este cel care face acest lucru.
De la Einstein încoace, matematica a sugerat că Timpul nu există separat de Spaţiu, singura excepţie fiind doar mintea noastră. Pisica lui Schrodinger ne sugerează că tot ceea ce există, în acelaşi timp nu există, dacă nu există o minte care să-i observe existenţa. Începând cu acest secol este clar că, în afară de tehnologie, ceea ce se schimbă cu o viteză foarte mare, e conceptul de normalitate.
Ideea de normalitate e un produs esenţial al minţii umane. Dacă o astfel de idee se schimbă, atunci mintea în sine se schimbă.
Conceptul de normalitate se schimbă de la an la an. La o primă privire superficială, această schimbare produce succedarea curentelor în modă. Ei bine, nu există modă când vine vorba de pisici. Minţile pisicilor sunt statice. La un nivel subsecvential şi pe o perioadă de timp mai îndelungată, transformările ideii de
normalitate au ca rezultat culturile diferite. Când se întâlnesc două persoane care au fiecare câte o idee de normalitate diferită, acestea, în repetate rânduri, se ceartă şi nu sunt de acord una cu cealaltă. Iar când două persoane cu două concepte diferite de normalitate interacţionează, acestea cu siguranţă se vor dezaproba reciproc şi ar putea chiar intra într-un război. Poate că omenirea va începe să rezolve această problemă în momentul în care ideea că fiecare poate şi trebuie să aibă propriul concept de normalitate va deveni normală.
În ziua de azi majoritatea oamenilor sunt încă convinşi, în mod mistic, că viitorul nu va fi cu mult diferit de prezent din nici un punct de vedere. Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci toată lumea ar citi science-fiction. Mai mult decât atât, toţi acei bătrâni peste douăzeci de ani n-ar mai fi atât de deranjaţi şi de şocaţi de ideea că una sau mai multe curente în modă le pot înlocui pe cele care le-au caracterizat lor tinereţea, ca şi cum ei ar fi simbolul valorilor absolute şi neschimbătoare.
Cititorii şi mai ales scriitorii de science-fiction ar trebuie să fie perfect conştienţi de faptul că viitorul va fi diferit de prezent. Aceştia realizează că o tendinţă evidentă nu va înceta doar ca să ne facă nouă pe plac. Şi, cu siguranţă, aplică acest tip de gândire şi în câmpul tangibil care priveşte transformările materiale ca şi consecinţă a evoluţiei tehnologice. Totuşi, aproape întotdeauna, aceştia uită s-o aplice şi în câmpul care este chiar mai important. Adică cel care priveşte transformările non-materiale ale organizării noastre mentale.
Primul lucru care evoluează la o fiinţă umană este mintea acesteia, odată cu ideea ei de normalitate. Să spui „idee de normalitate” sau „cultură” este în mod substanţial acelaşi lucru. Cultura se extinde şi transfigurează trecutul pe măsură ce evoluează şi tinde, în mod constant, să-l reconsidere, generând un viitor din ce în ce mai imprevizibil. Tehnologia nu e mai mult decât un detaliu într-un astfel de context.
Totuşi SF-ul pare să se încăpăţâneze să nu-şi depăşească propriile sale dogme învechite. Până şi cei mai buni scriitori SF contemporani îşi caricaturizează maeştrii ingenioşi şi sunt mândrii atunci când îşi maschează intrigile cu toate noţiunile tehnologice (şi implicaţiile colaterale ale acestora) pe care omenirea le-a acumulat in ultimele decenii. Dar acest lucru nu mai poate continua pentru mult timp fără să producă o imbunataţire senzaţională.
De fapt scriitorii de SF au dificultăţi când vine vorba de viteza progresului tehnologic. Să schiţezi scenarii devine dificil pentru că acestea au tendinţa să devină deja parţial depăşite. Uriaşele computere ale lui Asimov, care funcţionează cu ajutorul valvelor, sunt atât de drăguţe… Dar cât este de trist să citeşti unele cărţi ale unor scriitori contemporani mai puţin cunoscuţi, în care ignoranţa lor evidentă şi patetică în ceea ce priveşte aprofundarea ştiinţifică iese în relief, fără a mai menţiona parada ideilor pseudo-tehnologice care sunt, de fapt, deja depăşite de realitate… lucru care demonstrează ignoranţa autorului. În acelaşi timp, scriitorii faimoşi au la rândul lor probleme. În secolul nostru, la sfârşitul mileniului, ziarele, televiziunile şi oamenii, ne bombardează în mod constant cu miracole ştiinţifice în fiecare zi. Asfel, să surprinzi pe cineva cu o povestire ştiinţifico-fantastică, devine foarte dificil. Ne aflăm în Epoca Miracolelor. Ceea ce nu e posibil astăzi, va fi, fără îndoială, foarte uşor mâine. Suntem în Epoca Miracolelor şi, într-adevăr, ne aşteptăm la miracole; avem pretenţia ca ceea ce nu este posibil azi să fie neapărat posibil mâine. Miracolele devin un drept dobândit. Dacă tendinţele actuale nu încetează (şi nu au nici un motiv s-o facă, decât în cazul unei catastrofe, care nu e chiar atât de improbabilă la urmă urmei), ne vom afla în curând în Epoca Miracolelor Zilnice, sau ceva asemănător. Din nou, viitorul va fi diferit de prezent într-un mod pe care nici măcar nu vom îndrăzni să ni-l imaginăm… Şi atunci, care va fi rolul science-fiction-ului?
Într-o epoca în care vom avea câte un adevărat miracol în fiecare zi, sau chiar de mai multe ori pe zi (şi nu o dată la două luni sau o dată la doi ani, cum se întâmplă în zilele noastre), cine va mai dori să citească despre cele false dintr-o carte science-fiction? Şi, mai mult decât atât, cine va mai îndrăzni vreodată să scrie povestiri care vor fi depăşite înainte de a fi publicate?
Putem întrevedea cu toţii sfârşitul iminent al SF-ului, cel puţin aşa cum îl înţelegem noi. SF-ul pe care îl cunoaştem noi nu va dispărea, însă nu va mai fi literatura revoluţionară care a fost pe perioada secolului douăzeci. Poate că va fi predat în şcoli şi în facultăţi (sau în surogatele transmiţătoare de informaţii ale acestora) şi va constitui noua cultură oficială. Aşadar, chiar dacă va produce mulţi bani, eu şi alţi oameni ca mine, nu vom mai fi interesaţi de acesta.
Noul SF revoluţionar, cel despre care nu va vorbi nimeni în şcoli şi în facultăţi, cel care se va autodepăşi, va fi ceva foarte diferit.
Eu consider că SF-ul viitorului nu se va sinchisi de detalii neglijabile, cum ar fi toate acele miracole tehnologice (care, apropo, nu vor mai surprinde pe nimeni). Din moment ce va fi evident că mintea evoluează în mod constant, SF-ul viitorului va explora sfera vastă a evoluţiilor posibile ale minţii noastre, satisfăcându-şi capriciile prin crearea unor ecosisteme mentale. Sau a unor noi structuri semantice. Sau a unor noi sisteme de normalitate. Sau a cine mai ştie ce.
Timp de un secol, literatura science-fiction a fost exprimarea conştiinţei Omului vis-a-vis de faptul că tehnologia va continua să se dezvolte în viitor.
În ziua de azi până şi copiii se aşteaptă la noi miracole tehnologice. Astfel devine plictisitor să încercăm să ne imaginăm doar forma acestor obiecte magice. Acestea sunt doar detalii neglijabile.
Universul neexplorat al imaginaţiei umane este viitorul minţii Omului. Odată cu tehnologia, evoluează, cu mare viteză, şi mintea. A sosit momentul să începem să ne dăm seama de aceste transformări exact la fel cum Jules Verne şi alţii ca el, şi-au dat seama de transformările tehnologiei. Cu cincizeci de ani înainte de afirmarea SF-ului în lumea întreagă, Mary Shelley a scos la lumina ceea ce, ulterior, urma să se dezvolte în mod grandios. Există oare vreun scriitor de SF, care să fie cu mult înaintea timpului său, şi care să ne ofere o previziune modestă în legătură cu ceea ce urmează se să dezvolte fantastic pe o perioadă de unul sau două decenii începând de astăzi?
Poate că există. Sau, mai bine zis, poate că a existat. Îl cunoaşteţi cu toţii. Mă refer la Philip K. Dick. Încercarea lui obsesivă de a distinge între ceea ce e real şi ceea ce pare real, ar putea fi preludiul simfoniei de explorări conceptuale care va caracteriza secolul douăzecişiunu. Ei bine, va fi oare Philip K. Dick la fel ca Mary Shelley? Totuşi, Dick habar nu avea că urma să deschidă un nou stadiu al gândirii umane. Şi, bineînţeles, la fel se întâmpla si cu Mary Shelley. Poţi fi geniu fără să ştii acest lucru. Exact la fel cum mulţi oameni care sunt conştienţi că sunt genii, nu sunt de fapt. Chiar deloc. Există o prăpastie între realitate şi ceea ce percepe cineva ca fiind realitatea.
Pe parcursul a câtorva sute de generaţii, mintea noastră a inventat Timpul, Trecutul, Trecutul Apropiat, Viitorul, Viitorul Apropiat, un Univers de mărimea a cinsprezece miliarde de ani lumină, Universurile Paralele, noţiunea de „Eu”, Conştientizarea Vieţii şi a Morţii şi multe alte ornamente drăguţe. Oare ce va inventa mintea noastră în viitor? Haideţi să uităm de stupidele taxiuri-avioane şi de improbabilele nave spaţiale care strălucesc aiurea. Viitorul invenţiilor ne-o va dovedi. Şi, bineînţeles, acesta va fi la fel de uimitor şi de măreţ cum au fost şi Timpul, Universul şi Moartea pentru noi. Ar putea fi interesant să încercăm să participăm la astfel de invenţii, indiferent ce va însemna aceasta, de vreme ce unele dintre ele ar putea lua naştere în timpul vieţii noastre, datorită vitezei în creştere a evoluţiei noastre mentale.
Viitorul science-fiction-ului nu va avea nimic de-a face cu previziunea micilor miracole tehnologice, care vor fi deîndată depăşite. Viitorul science-fiction-ului va fi … sau, mai bine zis, este deja, explorarea diferenţelor pe care transformările minţii Omului le vor aduce vieţii Omului. La fel cum în trecut, science-fiction-ul a explorat diferenţele pe care tehnologia Omului le-ar fi adus sau le-ar fi putut aduce vieţii Omului.
Un nou nume pentru această formă mai evoluată de literatură, sau formă mentală, va fi, cu siguranţă, inventat în viitorul apropiat. În momentul actual, nu mă pot gândi la nimic extraordinar. Iar ceea ce îmi vine în minte e evident şi trivial. Cum este „psyco-SF”, „mind fiction”, „thought fiction” …
Sunt convins că unul din voi va veni cu ceva mai bun.
Roberto Quaglia (1995)
Translation by Diana Stoia